Pasta con pesto

100… sau paste cu pesto am zice noi, cei care-am mai rămas pe-acasă. Atât pastele, cât şi sosurile pesto, sunt apanajul bucătăriei italiene (deşi se afirmă că pastele au fost doar „reinventate” în Peninsula Italică, ele având vechi rădăcini în China). Şi când vine vorba de bucătăria italiană mă gândesc cu spaimă la puriştii acesteia care se vor îngrămădi să mă tragă de urechi şi să-mi spună că la pastele astea nu merge pesto, că pesto-ul ăsta nu e pesto, că ştiu ei foarte bine cum şi din ce se face un pesto adevărat, că vinul ales nu se asociază cu astfel de paste şi aşa mai departe. Dacă în toate domeniile am fi procedat ca aceşti vajnici apărători ai tradiţiilor gastronomice de sus din Alpi şi până jos în Sicilia poate astăzi n-am mai fi avut roata şi becul şi televizorul şi geaca de piele cu ţinte şi mai ştiu şi eu ce alte minunăţii …

Pastele, din Famiglia Tortellini, sunt umplute cu Prosciutto Crudo şi le-am luat direct de pe raft de la Selgros. Le-am fiert cât scria pe ambalaj, 8 minute (măsurate după ce a început din nou să fiarbă apa clocotită în care am zvârlit pastele), apoi le-am scurs şi le-am clătit rapid în apă rece.

După ce s-au scurs şi de apa rece le-am aşezat frumos pe o farfurie neagră. De ce neagră? Pentru contrast. Nu neapărat ca să dea bine în poză, ci din motive dietetice. Am văzut un experiment pe canalul TLC referitor la modul cum percepem cantităţile, funcţie de contrastul dintre culoarea mâncării şi cea a farfuriei. Două grupuri, care nu ştiau scopul testului, au fost îmbiate după o şedinţă de „team-building” cu nişte paste roşii. Un grup a primit farfurii albe, celălalt farfurii roşii. Fiecare şi-a pus singur în farfurie cât a crezut de cuviinţă. Rezultatul? Cei care au folosit farfurii roşii (deci fără contrast) şi-au pus în medie cu 30% mai mult în farfurie decât cei care au utilizat farfuriile albe. Evident, toţi au ras tot din farfurie, că doar era gratis 🙂 .

Revenind la subiect, peste paste pus-am pesto. Un pesto non-italian, făcut din leurdă şi pătrunjel. V-am povestit aici cum l-am confecţionat. Iar deasupra am ras nişte Grana Padano. Dacă zic că Grana Padano e un fel de parmezan, or sări în sus italienii?

Lângă toate astea am aşezat şi-un vin roşu. Nu de Chianti, ci de Murfatlar. Un Merlot demisec adus la 14 – 15 °C. Mulţi – chiar şi unii „experţi” – zic că vinurile roşii se servesc la temperatura camerei (şambrate). Dacă luăm ad litteram această afirmaţie, ar trebui ca vara să bem vinul la 20 – 26 °C, iar iarna la 16 – 24 °C (în funcţie de existenţa sau nu a aerului condiţionat şi a încălzirii). Un vin şambrat este de fapt un vin adus din zona de depozitare (care ar trebui să aibă o temperatură constantă de 10 – 12 °C) în camera de servire cu câteva ore înainte de consum. Despre vinuri şi temperaturile optime de servire aţi putea citi aici.

S-aveţi poftă şi să ne revedem sănătoşi!

Leave a Reply

Your email address will not be published.