Moșu’ din Noiștat

Moșu de la Noiștat, moșu Gavrilă sau moșu Acceleratu’, așa a rămas în memoria familiei bunicul patern, Ioan pe numele de botez. Fusese multă vreme morar în Noiștat și avea o gospodărie într-o veche casă săsească peste drum de piața cu biserica fortificată a satului, lângă care se afla și școala primară.

Din uliță intrai în curtea gospodăriei fie prin poarta mare (Volga neagră a unchiului Gelu obișnuia să intre pe acolo), fie printr-o portiță pentru pedestrași. Pe dreapta cum intrai, câteva trepte te duceau în casa bătrânească, din pridvor intrând în bucătăria de iarnă, cum s-ar zice. O sobă pe lemne, cu plită de tuci și rolă trecea printr-o arcadă și în sufrageria-living-dormitor, ale cărei ferești dădeau la ulița principală. Televizorul a apărut târziu, prin anii 70. Exista un mic aparat de radio, pe lămpi, din bachelită neagră, adus de unchiul Gelu din URSS.

Îmi mai amintesc oglinda mare, cu blat din marmură masivă care trona între ferestre, pe peretele dinspre drum, preșurile țesute din cordele și mileurile croșetate care acopereau cam toate mobilele.

Sub casă, o pivniță largă zidită din cărămidă, care adăpostea zarzavaturile în nisip, cartofii, butoiul cu varză, borcanele cu murături, sticlele de bulion, damigenele cu vin, șuștarele deturnate de la rolul tradițional și umplute cu carne și cârnați sigilate în untura albă, strălucitoare.

În spatele casei se prelungea bucătăria de vară, care era folosită cam din martie și până în noiembrie. Plita de tuci permanent lustruită cu negreală de sobă și cuptorul cu vatră întotdeauna proaspăt văruit erau mândria bunicii. Din cuptor ieșeau cele mai bune mălaiuri pe care le-am mâncat vreodată, iar de sărbători ori când era vreo nuntă prin sat, mai scăpa și câte un hencleș sau câte un lichiu.

Curtea întinsă, cobora lin către lunca prin care șerpuia Hârtibaciul. De o parte și de alta a curții, grădinile de zarzavat, legume, cartofi, dovleci, și porumb pentru copt și fiert, bine îngrădite pentru a nu da găinile iama în ele. Nu lipseau niciodată ouăle proaspete, așa cum nu lipsea nici laptele cumpărat din vecini.

Puțin mai la vale de bucătăria estivală se afla cotețul porcului, ocupat anual de către un alt chiriaș, precedentul locatar mutându-și anual domiciliul parțial în pivniță, parțial în cămară.

De cămară nu v-am povestit, întrucât era amplasată în construcția la roșu din stânga porții, unde urma să fie în final apartamentul unchiului Ovidiu, mezinul familiei morarului Gavrilă.

Casa moșului Gavrilă – vedere de la stradă:

06

Moșu Gavrilă, de când își încheiase socotelile cu moara satului, mai repara câte ceva prin bătătură, mai grijea de grădini, se ocupa de confortul și igiena personală a porcului, mai crăpa câte-un butuc, dar – de cele mai multe ori, din primăvară până-n toamnă, mi-l amintesc cu coasa în mână și cu tiocul cutei agățat de brăcinari. Trăgea într-una la coasă, icnind și șuierând, cu pauze dese pe care îl obligau să le facă silicoza cuibărită în plămâni în toți ani de ferecat pietre de moară, ori de măcinat grâul și porumbul cooperativei.

În curte la Moșu’ Gavrilă (singura fotografie pe care o mai am în care apare și el):

02

De la stânga la dreapta: sora mea, Luminița, unchiul Mihai (fratele mamei), socrul unchiului Gelu, Moșu Gavrilă. În spatele lui, tata, împingând un landou.

S-a dus discret, ca o lumânare rămasă fără aer, apucând totuși să-și vadă ficiorii oameni așezați la casele lor, toți cu o școală și o meserie solidă. Din păcate, pe copiii mezinului (unchiul Ovidiu e cu 16 ani mai tânăr decât tatăl meu), nu i-a mai apucat.

Leave a Reply

Your email address will not be published.