Mărie și Mărioară

Una singură în cântec, ale mele sunt două.

Una veșnic pusă pe alergătură, aruncând grăunțe găinilor, fierbând cartofi pentru porc, dând cu mătura, mestecând mămăliga ori păzind laptele să nu dea-n foc (deși de cele mai multe ori asta se întâmpla). Cu năframa veșnic strâmbă, plivind buruiana, prășind cartofii ori copilind roșiile și mereu cu un ochi ațintit asupra nepotului mult prea energic și inventiv. Asta era Măria morarului, bunica paternă.

Alta, elegantă, distinsă, pedantă, pusă la patru ace chiar și când trebăluia prin grădină ori curăța zarzavat pentru ciorbă. Întotdeauna gata să-ți corecteze postura, ținuta, exprimarea sau atitudinea. Asta era bunica maternă; Mărioara lui Gusti, doamna învățătoare sau Buni. Îmi place să cred că am moștenit de la fiecare câte ceva.

03

Mărioara lui Gusti, Măriuca de soră-mea și Măria Morarului (circa 1978)

Când ajungeam la Noiștat, bunica îmi făcea toate poftele. Dacă pofteam cartofi prăjiți cu ochiuri la micul dejun, asta primeam. Voiam cremă de zahăr ars sau șarlotă de ciocolată, voia îmi era îndeplinită, fără a mai conta că toate celelalte activități casnice ale bunicii erau puse în stand-by.

Cu Buni nu-mi mai mergea chiar așa. Din când în când îl mai foloseam pe Moșu pe post de proxy și în felul acesta mai bifam câteva obiective îndeplinite.

Buni era abonată la „Femeia Moldovei”, o revistă editată în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Din revista de peste Prut am învățat alfabetul chirilic. Nu știam că peste câteva decenii o să-mi folosească la descifrarea diagramelor binare, ternare și cuaternare din Spravocinik Mineralnîi Solîh, ori la înțelegerea articolelor publicate în Jurnal Neorganiceskoi Ximii sau a cărților de specialitate publicate de Ximiia Moskva ori Ximiia Leningrad.

Am urmat clasele primare și gimnaziul în școala în care Moșu, Buni și mai apoi mama erau învățători. Vă dați seama ce noroc pe capul meu. O mișcare nu puteam face. Cireașa de pe tort a venit prin clasa a III-a: învățătoarea mea de drept intrase în concediu de naștere, iar Buni, pensionată între timp, a preluat clasa. A fost anul în care am studiat cel mai mult și am primit cele mai mici note. Nu mi-a stricat această lecție despre nepotisme și favoritisme aplicate taman pe dos.

Mi-amintesc și acum că la Caligrafie aveam de scris, cu litere de mână, câteva pagini cu numele unui cal: Suru. Întrucât, la normele de atunci „S” și „C” se deosebeau doar prin poziția buclei inferioare, dornic să termin cât mai repede ca să ies la joacă, S-ul meu se metamorfozase în C, reușind performanța de a umple de sus până jos câteva pagini de „Curu”:

Suru-Curu

Au urmat foi rupte, bombăneli, joacă amânată sine die.

Extemporal la Geografie. Întrebare: „Care sunt principalele naționalități conlocuitoare din orașul Agnita?” Răspunsul meu: „În Agnita, alături de români locuiesc sași, unguri, țigani și cortorari (încă nu apăruseră termenii corecți de „rromi”, respectiv „rromi nomazi”), precum și sârbi.” Doamna învățătoare (adică Buni): „Care sunt sârbii din Agnita? Domnul Sârbu, profesorul de muzică?” Eu: „Nu, domnul Pancariceanu.”, Pancariceanu (Panka) fiind profesorul de matematică de la liceul teoretic din oraș, liceu aflat în aceeași curte cu școala la care învățam.

Ca orice bunică, și bunica de la Noiștat își adora nepoții. Geografic fiind cel mai apropiat eram și cel mai adorat. Găsisem modalitatea de a o tapa de bani pe bunica. Tocmai apăruseră pe piață niște cărți de popularizare a științei scrise de către profesorul de genetică de la Universitatea din București, biologul și geneticianul Lucian Gavrilă. Doar ce i le arătam bunicii și primeam la schimb bani de înghețată, Eugenia sau caramele, pe care fugeam repede să le cumpăr de la Cooperativa aflată două case mai la vale.

Ambele bunici prăjitureau, fiecare în stilul său propriu.

Bunica de la Noiștat o făcea mai rar, în special atunci când o vizitau copiii și nepoții. De obicei ne făcea mălai, checuri, găluște cu prune, mai rar lichiu.

* * *

Era prin 1967 – 1968. Fratele mai mic al tatei, unchiul Ovidiu, era militar în termen la Bobocu, Buzău. Bunica îi trimitea regulat pachete, iar acum se gândise să-i pregătească și un chec în două culori, cam așa:

_138

numai că fără merișoare și cu nuci în loc de fistic.

Cum a făcut, cum n-a făcut, a cam încurcat borcanele. La propriu. În loc de cacao, a pus în chec boia de ardei. Din fericire din cea dulce, nu din cea iute. Am gustat și noi, nepoții din checul rămas acasă, că nu putea face doar pentru unchiu’, trebuia să beneficiem și noi de aceste delicii culinare. Ni s-a părut că are un gust ciudat, semănând cu sosul din tocănița de pui, doar că nu era sărat, ci dulceag. La atenționările noastre, bunica a început investigațiile, iar când a găsit punga de cacao intactă, a  dezlegat misterul. Tardiv însă, checul cu boia ajungând deja pe meleagurile buzoiene. Cum în armată (ca și la internat în liceu, ori la cămin în facultate), pachetele cu hrană de acasă erau devorate la comun de către toți locatarii camerei/dormitorului, checul a dispărut instantaneu, neexistând obiecții sau reclamații. Coptura fusion a trecut testul.

* * * 

Buni în schimb era expertă în prăjituri. Școala la care profesa avea clase atât cu predare în limba română, cât și clase cu predare în limba germană. În acestea din urmă, atât dascălii, cât și învățăceii erau, cu precădere, sași. În cancelarie se schimbau deseori rețete, în special de torturi și prăjituri. Era sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70, când încă nu se instaurase penuria de făină, unt, ulei, ouă, zahăr, citrice, cacao, cafea ori condimente exotice.

Buni făcea cam toate felurile populare de prăjituri din Ardeal, majoritatea cu foi, cremă și glazură. Cele mai multe erau la origine săsești. Cum pe vremea când Buni mai putea prăjituri nu aveam aparat de fotografiat (și nici măcar smartphone), fotografiile celor nouă deserturi le-am luat de pe net și le-am grupat în colajul de mai jos. Nu mai rețin dacă Buni avea un caiet în care își scria rețetele. Mama, Rodica-Maria, (a doua generație de Marii din familie) avea cu certitudine unul, pe care l-a moștenit cea de a treia generație de Marii (sora mea mai mică, Luminița-Maria).

Prăjituri Buni

Rețetele reprezentative sunt în lista de mai jos și sunt preluate de la Savori Urbane, Lecturi și Arome, respectiv Povești Săsești. La fiecare dintre ele, aveți linkul către pagina pe care găsiți rețeta. Sper să vă placă să le pregătiți și mai ales să le savurați.

  1. Albă ca Zăpada – foi coapte pe tava întoarsă cu fundul în sus, alternând cu straturi de cremă dulce-acrișoară cu lămâie – rețeta, aici;
  2. Arlechin – foi din aluat foarte fraged cu unt, umplutură din marmeladă de caise și zmeură, glazură din gălbenușuri de ou frecate cu zahar și vanilie – rețeta, aici;
  3. Cornulețe fragede cu osânză, umplute cu nucă – aluat fraged cu osânză și smântână, umplutură pe bază de nucă, dar se poate folosi rahat, magiun sau magiun amestecat cu nucă măcinată – rețeta, aici;
  4. Figaro – o prăjitura simplă cu aluat fraged, umplutură de marmeladă și având un strat de bezea crocantă cu nucă, ca o pricomigdală. Totul se coace într-o singură tavă – rețeta, aici;
  5. Fursecuri fragede cu pastă de măceșe – câte doi biscuiți mici rotunzi din aluat fraged (unul disc, altul inel) lipiți între ei cu Hetschenpetsch (pastă de măceșe) – rețeta, aici;
  6. Ișlere cu nucă și cremă de ciocolată – câte doi biscuiți rotunzi din aluat fraged (ambii sub formă de disc de 4 – 8 cm diametru) lipiți între ei cu un strat gros de cremă de ciocolată, cu glazură de ciocolată decorată cu miez de nucă – rețeta, aici;
  7. Prăjitură cu bezea și rubarbă – un aluat fluid, dar suficient de ferm cât să susțină tijele de rubarbă (rabarbăr sau rabarbără cum îi zice pe la noi) peste care după coacere se așterne un strat generos de bezea și se mai dă câteva minute la cuptorul încins la 180˚C – rețeta, aici;
  8. Semilună cu nucă – un pandișpan peste care se presară nucă măcinată (înainte de coacere) și zahăr vanilat (după coacere) – rețeta, aici;
  9. Televizor – o prăjitură clasică, fină, cu două foi fragede cu cacao, cremă de vanilie simplă sau aromatizată cu coajă de lămâie, două straturi fine de gem de caise și cu un blat pufos și vanilat, totul glasat cu ciocolată  – rețeta, aici.

La final, două fotografii cu Buni în vremuri de război mondial, preluate din albumul de familie.

07

Buni cu mama la Cornești, localitatea de baștină a bunicului matern (circa 1938 – 39)

04 1940

Buni cu mama și cu Mircea, cel care ar fi trebuit să fie mijlociul familiei (la 1940)

Leave a Reply

Your email address will not be published.