Dincolo de fosta „Cortină de Fier”

AVERTISMENT:

Articol lung, cu multe divagații de la subiect, și prin unele locuri(a se citi „în mare parte”), plictisitor.  Și n-are nici prea multe poze. Are însă o continuare (cel puțin).

În anul academic 1995 – 1996 aveam deja aproape un deceniu de activitate în Universitatea „Vasile Alecsandri”, care se numea pe atunci doar Universitatea din Bacău. Urcasem deja o primă treaptă în cariera universitară, de vreo doi ani fiind încadrat ca șef de lucrări (denumirea oficială din facultățile tehnice a poziției de lector universitar, o poziție intermediară între cea de asistent și cea de conferențiar).

Cu toate că învățământul superior tehnic funcționa la Bacău încă din 1976, abia în 1990 se înființează, în cadrul Institutului de Subingineri rebotezat „Universitatea din Bacău”, Facultatea de Inginerie, facultate în care activez din 1986, iar cu acte în regulă (adică angajat și plătit de către Universitate și nu de către Politehnica din Iași), din 1993. În aceeași perioadă au venit în universitate și alți tineri entuziaști care abia își începuseră studiile doctorale. O parte au plecat, alții au rămas, ajungând astăzi la apogeul carierei universitare: profesori abilitați, conducători de doctorat, rectori, prorectori, directori de școală doctorală, decani. Cam acesta ar fi contextul în care se desfășoară povestea pe care am a v-o spune.

La vremea respectivă salariile în învățământul superior erau mici, atât ca putere de cumpărare, cât și comparativ cu cât câștigau universitarii până în 1989. De exemplu, înainte de revoluție un profesor universitar cu vechime ridica lunar 6600 de lei. Cam tot atât câștiga și un director general al unui combinat chimic. Ca proaspăt șef de lucrări câștigam în anii ’90 echivalentul a 85 – 90 de dolari americani. În ciuda acestor salarii modeste, aveam energia necesară atât pentru acoperirea sarcinilor didactice, cât și pentru a face cercetare, a redacta manuale și a publica sau comunica lucrări științifice.

În perioada în care eram inginer stagiar la Combinatul de Celuloză și Hârtie Letea (dar aveam și un contract de colaborare cu Politehnica din Iași pentru activitatea didactică la Bacău), șeful secției Celuloză din fabrica Letea, care era și șeful meu direct, comandase un spectrofotometru UV-VIS de la Carl Zeiss Jena, din Germania Democrată. Cum necum, cei de la birourile Import și Aprovizionare din fabrică încurcaseră niște hârtii și, după o lungă perioadă de așteptare, cam prin 1992 – 1993 secția Celuloză primea nu unul, ci două spectrofotometre identice din RDG. Cum unul le era suficient, având în vedere buna colaborare care exista între Universitate și CCH Letea, al doilea aparat a fost transferat, pentru o sumă simbolică, universității, ajungând în dotarea laboratoarelor catedrei noastre.

Pe acel Specord M92 am efectuat o mare parte a analizelor utilizate la elaborarea tezei de doctorat, dar și o serie de determinări ale unor caracteristici ale uleiurilor de motor noi și după diverse perioade de utilizare.

Acuma să nu vă imaginați că acel Specord era vreun dispozitiv pe care îl puteai căra în servietă. Era o hardughie lungă de aproape 2 m, care cântărea lejer vreo 80 kg, prevăzut cu monitor monocrom de 15” și imprimantă matricială, care scotea rezultatele atât tabelar, cât și sub formă de grafice (wow!). Cea mai interesantă era însă partea de software.  În dreapta monitorului existau două sloturi în care trebuiau introduse dischete de 5¼”. Pe una din dischete era instalat sistemul de operare, iar pe cealaltă se înregistrau informațiile colectate de la partea de hardware (cuvele cu soluții, sistemul de prisme pentru crearea unor fascicule monocrome ș.a.m.d.). De prima dischetă trebuia să avem grijă ca de ochii din cap și să-i facem câteva copii de rezervă. Fără aceasta dischetă, aparatul devenea inutilizabil. Puteam să-i punem un mileu pe monitor, un pește din sticlă, și să-l ștergem din când în când de praf.

Image 1

(Sursa foto: arhiva personală)

Birourile și o parte din laboratoare erau echipate cu ultimul răcnet al tehnologiei în materie de IT: aveam PC-uri 386 pe care rula sistemul de operare Windows 3.1, care se instala de pe vreo șase dischete de 3½”. Accesul la internet se făcea prin modem, pe linia telefonică. Veneam la birou la 6 dimineața ca să prind liberă linia telefonică și să mă pot conecta la internet. Puțin mai târziu treceam la PC 486 cu Windows ’95. Acest sistem de operare se instala deja de pe CD-ROM (bineînțeles că atât dischetele cu Windows 3.1, cât și CD-urile cu Windows ’95 erau piratate, licențele pentru programe și drepturile de proprietate intelectuală fiind, la vremea respectivă, mai degrabă niște noțiuni abstracte).

Spuneam că se câștiga puțin în învățământul superior. În 1988, ca inginer în anul III de stagiu câștigam vreo 1800 Lei lunar. Trecând pe postul de asistent universitar suplinitor, mi-a „crescut” salariul la 1500 Lei/lună.

Horia venise și el în universitate la scurt timp după ce-și terminase stagiul obligatoriu de trei ani în uzină. Amândoi aveam la bază studii de inginerie, chiar dacă în domenii diferite. Cu alte cuvinte, amândoi aveam privirea inteligentă dar nu puteam să ne exprimăm ( 😉 ). Chiar dacă eram în catedre diferite, am început să lucrăm împreună, constatând că ne ce completăm reciproc. Eu, de exemplu, aveam de făcut în cadrul tezei de doctorat niște determinări care țineau mai degrabă de știința și tehnologia materialelor decât de ingineria chimică. Horia începuse niște studii experimentale, cu rezultate promițătoare, însă greu de explicat doar din punct de vedere fizic, necesitând atât completarea datelor experimentale cu niște analize fizico-chimice mai delicate, cât și corelarea acestora cu celelalte determinări, fizice ori fizico-mecanice.

După vreo cinci ani de lucrat împreună pe diverse subiecte de graniță, care necesitau o abordare pluri-, inter- și multidisciplinară, timp în care am participat la diverse manifestări științifice organizate cel mult la nivel național și am publicat, tot așa, în jurnale autohtone, ne-am luat inima-n dinți și, zicându-ne că doar n-om fi noi mai puțin dotați la mansardă decât alții, am trimis primele lucrări „afară”.

Am avut satisfacția ca ambele lucrări trimise să fie acceptate pentru prezentare în două locuri diferite: una în Spania, alta în Germania. Universitatea din Leon (Spania), o universitate mai bătrână decât cele mai vechi universități românești, organiza de ani buni, o conferință internațională în domeniul tehnologiilor inteligente. Aici ni s-au acceptat cercetările privind degradarea uleiurilor utilizate în motoarele cu ardere internă. Cealaltă lucrare, care analiza comportarea la coroziune a unor oțeluri inoxidabile în medii agresive (conținând amestecuri de amoniac, dioxid de carbon, carbamat de amoniu, uree, atât în fază gazoasă, cât și în fază lichidă) la presiuni și temperaturi ridicate (160 – 180˚C și 140 – 175 atmosfere), fusese admisă pentru prezentarea în cadrul unui congres internațional pe tema oțelurilor inoxidabile și a aplicațiilor acestora, congres organizat în 1996 de către VDEh – Verein Deutscher Eisenhüttenleute (Asociația Metalurgiștilor Germani), la Düsseldorf. Ambele erau lucrări bazate pe analize și măsurători experimentale, combinate cu modele matematice și completate cu simulări computerizate.

Acceptarea susținerii publice a lucrărilor era doar un prim pas dintr-un șir destul de lung care se finaliza cu validarea (sau nu) a ipotezelor și a concluziilor prezentate în lucrarea respectivă. Mai întâi trebuia să te înscrii și să participi efectiv la manifestarea cu pricina, înscrierea fiind condiționată de achitarea unei taxe de participare, care nu era deloc simbolică. Urma apoi să faci deplasarea “la locul faptei”, să–ți faci toate aranjamentele referitoare la transport, cazare, masă etc. Un astfel de congres durează 3 – 5 zile și, de regulă, este organizat fie în centre de conferințe special concepute pentru astfel de evenimente, fie în complexuri hoteliere de 3 – 5 stele, prevăzute cu toate facilitățile necesare. De cele mai multe ori, aceste complexuri sunt poziționate ori în orașe mari, ori în stațiuni turistice, iar congresele se desfășoară în timpul sezonului în care afluxul de turiști nu este de neglijat. Ca urmare, și costurile de cazare și masă sunt considerabile.

Pentru comunicarea orală a lucrării ești programat într-o anumită secțiune, la o anumită oră (asta dacă nu cumva ești “invited speaker” și conferențiezi timp de aproape o oră în deschiderea congresului), având alocat un timp limitat (între 10 și 25 de minute), timp în care să prezinți sintetic și suficient de clar ceea ce ai făcut, de ce ai făcut, cum ai făcut, la ce concluzii ai ajuns, ce-ar mai fi de făcut și care sunt potențialele beneficii ale muncii depuse. Treaba nu e terminată, pentru că urmează o sesiune de întrebări și răspunsuri pe marginea subiectului prezentat. Din public ți se pot adresa tot felul de întrebări (unele părând uneori de-a dreptul ciudate), întrebări la care trebuie să dai un răspuns pe loc. De cele mai multe ori în sala în care prezinți se găsesc oameni avizați, cu preocupări similare cu ale tale, care lucrează uneori chiar pe aceleași subiecte și ale căror întrebări pot fi uneori încuietoare.

Vi se pare dificil? Dacă da, gândiți-vă că vă ascultă oameni proveniți din diverse culturi, având specializări mai mult sau mai puțin înrudite cu subiectul prezentat. Vorbesc limbi diferite, au moduri de gândire diferite. Și prezentarea, și discuțiile, decurg într-o limbă cu care ești mai mult sau mai puțin familiarizat (în ultima vreme engleza s-a impus ca limbă de comunicare științifică, dar mai sunt și manifestări la care poți comunica în franceză sau spaniolă).

Pare facil să scrii un text științific și apoi să-l traduci în engleză (că doar ai Google translate, he, he!). Tot atât de facil pare să citești și să înțelegi un astfel de text. Ori să-ți pregătești traducerea prezentării și s-o citești apoi de pe foi de hârtie sau de pe slide-uri (lucru care o să îi plictisească teribil pe cei care te ascultă). Să vedem însă cum faci față unei discuții libere, care nu se rezumă doar la “How are you?” / “Fine, thank you for asking!”, în care trebuie să aduci argumente sau să combați, cât mai politicos cu putință, argumente care, din punctul tău de vedere, sunt incorecte. Eventual să mai primești câte o întrebare de la un asiatic (să zicem) ale cărui accent și exprimare în engleză îți sună în urechi mai mult a chineză sau japoneză.

Ca să ajungem în Spania și în Germania, aveam nevoie, în primul rând, de bani. Și nu puțini. Din salariile noastre, care erau cât erau, nici vorbă să ne putem permite  astfel de “extravaganțe”, iar noțiunea de sponsor, chiar dacă exista, se aplica doar în cazul sportivilor de performanță, nu și în cazul unora care au amestecat diverse chestii prin sticluțe și borcănașe, au mâzgălit niște ecuații cu tot felul de hieroglife și au desenat tot felul de linii colorate care uneau între ele puncte, pătrățele sau triunghiuri.

Singura noastră speranță erau banii alocați de către Universitate. Urma să intrăm în labirintul birocratic al administrației universitare, din care nici Minotaurul n-ar fi ieșit teafăr. Cu condiția ca, în prealabil, să obținem binecuvântarea șefilor noștri ierarhici. Așa că am înaintat câte o cerere oficială adresată decanului facultății. Încă nu existau restricții financiare, aveam suficienți studenți care își plăteau studiile, așa că bani erau. În plus exista și dorința de creștere a vizibilității științifice a universității și dincolo de hotarele țării. Decanul de atunci al Facultății de Inginerie, aflat în ultimul an de mandat, era deschis la astfel de solicitări, care nici măcar nu erau multe. Ne-a chemat la el și ne-a spus: “În principiu, sunt de acord. Însă nu pot să vă aprob deplasarea amândurora în ambele locuri. Totuși, sunt niște sume destul de mari în joc. Așa că vă alegeți care din voi unde vrea să meargă.” Horia văzuse Germania în fiecare vacanță de vară (însă nu în calitate de turist), așa că a ales Spania, eu urmând să plec la Düsseldorf. Nu era singurul argument, mai mult a contat faptul că eu stăpâneam mult mai bine subiectul referitor la coroziunea oțelurilor inoxidabile, în timp ce el era expertul în motoare. Cu cererile aprobate, am început să ne facem calculele, să vedem cam care ar fi suma minimă cu care ne-am putea descurca. Inițial, m-am gândit să merg cu trenul până la Düsseldorf, un drum lung și solicitant. Am răsuflat ușurat când contabila-șefă mi-a spus că nu este nici o problemă dacă merg cu avionul, cu condiția să nu călătoresc la business-class.

Existau curse regulate, fie Tarom, fie Lufthansa, de la București până La Frankfurt/Main. De acolo urma să iau trenul și, după o schimbare la Köln, să ajung în final la Neuss, localitate aflată vizavi de Düsseldorf, pe malul opus al Rinului, fiind locul efectiv de desfășurare a congresului metalurgiștilor germani. Cam 12 – 14 ore ar fi durat drumul efectiv, incluzând aici și deplasarea de la Bacău până la aeroportul Otopeni.

Am luat legătura cu organizatorii congresului, ca să văd care ar fi fost opțiunile pentru cazare. Prompți, mi-au comunicat că pot rezerva o cameră în regim single chiar în hotelul în care are loc congresul, pentru numai 300 DM/noapte (DM – adică mărci germane). Mi-am zis că n-o să văd în veci atâția bani de la universitate: minimum 4 nopți de cazare, plus bilete de avion și de tren, plus taxa de participare, care era și ea de vreo 400 – 450 DM, fără a mai socoti diurna (faceți voi calculele), așa că i-am rugat pe nemți să-mi recomande ceva mai pentru buzunarul meu, respectiv să nu depășească hotelul 70 DM/noapte. Mi-au găsit, la vreo trei stații de tramvai distanță de locul desfășurării congresului, un hotel la numai 55 DM/noapte, lucru deja acceptabil. Problemă rezolvată.

Numai că eram în 1996, România încă visa la aderarea la UE (survenită abia un deceniu mai târziu, în 2007), iar ca să ieși din țară în Occident, aveai nevoie de pașaport. Și de o viză pe acesta, evident. Eu n-aveam nici de unele, așa că mai întâi am mers la Miliție pentru eliberarea pașaportului (bine, îi zicea “Serviciul Pașapoarte” din cadrul Ministerului de Interne, dar tot același drac era, numai că avea altă firmă iar oamenii alte uniforme). Cu pașaportul încă mirosind a cerneală proaspătă, am dat fuga la București, la ambasada Germaniei, pentru obținerea vizei. Nu înainte de a mă blinda cu tot felul de acte ștampilate și parafate, mai mult sau mai puțin utile: adeverință de la organizatorii germani ai congresului că sunt inclus pe lista de participanți, adeverință de la universitate că sunt angajat și am acceptul lor pentru deplasare, adeverință de la asociația de locatari cum că nu am datorii la întreținere și de la primărie cum că mi-am plătit taxele și impozitele locale, adeverință de la școlile la care învățau copiii, cum că am participat la toate ședințele cu părinții și am contribuit la dotarea și igienizarea claselor ș.a.m.d.

Nu mai era nebunia cozilor de seara până a doua zi dimineața în fața ambasadei, cu îmbrâncelile de rigoare, dar tot am pierdut câteva ceasuri bune până am pătruns în incinta ambasadei și am ajuns la biroul corespunzător. Asta după cinci ceasuri petrecute noaptea în trenul care m-a adus de la Bacău la București. Am intrat la interviu, unde, o doamnă politicoasă și glacială, după ce mi-a verificat cu atenție actele, mi-a pus o sumedenie de întrebări, unele banale, altele destul de meșteșugite, astfel încât să-și dea seama dacă într-adevăr vreau doar să ajung la congres și să revin în România, ori vreau doar să rămân ca azilant economic în Germania. După ce s-a convins de bunele mele intenții, mi-a pus pe loc viza pe pașaport, viză valabilă pentru o săptămână, de pe 1 iunie, până pe 7 iunie (congresul desfășurându-se în perioada 3 – 5 iunie).

După toate astea, a început alergătura la Bacău. Mai întâi, intrarea în posesia banilor necesari. Universitatea avea cont în valută, însă doar în dolari americani, euro încă nefiind inventat ca monedă fizică. Nemții încă mai aveau prostul obicei să accepte doar DM, iar spaniolii doar pesetas. În fine, mi-am scos dolarii de la casierie, am împrumutat de la Horia ceva mărci cât să-mi ajungă pentru biletele de tren, urmând să schimb dolarii în mărci în Germania, cursul fiind mai bun decât ceea ce mi-ar fi oferit băieții bruneți care își făceau veacul prin fața cinematografului “Central”. Pentru biletele de avion am apelat la agenția Tarom, care încă mai funcționa la parterul Hotelului Decebal; nici vorbă de bilete cumpărate on-line cu cardul – vă reamintesc: eram în 1996.

Când am plecat de acasă către Germania, mi-am pus în bagaje, pe lângă cele necesare celor trei zile de deplasare, diapozitivele cu prezentarea lucrării, ciornele “discursului”, dar și ceva de-ale gurii, ca să mai economisesc din diurnă. Nu mi-am pus nici ca ardelenii pită, slană și ceapă roșie, nici ca oltenii mămăligă și praz. Mi-am pus ca universitarii care se respectă, un baton de salam de Sibiu, o rotiță de cașcaval afumat și vreo două-trei conserve de paté de ficat. Pâine nu mi-am luat, zicându-mi că o să găsesc eu măcar o brutărie în Neuss de unde să-mi cumpăr niscaiva brot sau măcar brötchen.

Nu am apucat să vă spun până acum, dar din mai 1996 începusem să lucrez “part-time” în calitate de “technical assistance” (Na! C-am început să vorbesc precum corporatiștii din Pipera), pentru o firmă americană care asigura tratarea apelor de răcire la Sofert (combinatul de îngrășăminte chimice din Bacău). Firma avea mai mulți clienți, în special din zona rafinăriilor (Midia, Teleajen, Brazi, Rafo) și, periodic, organiza pentru aceștia seminarii (work-shops ca să priceapă și cei născuți mai târziu), unde se prezentau diverse noutăți în materie de tratare și epurare a apelor, de condiționare a apelor de răcire și de îmbunătățire a eficienței termice a instalațiilor tehnologice. Clienții și potențialii clienți aveau timp să socializeze, să-și împărtășească din experiență, să schimbe idei, și, de ce nu, să se simtă bină. Mai ales că fiecare astfel de întâlnire se încheia cu o cină îmbelșugată într-unul din restaurantele selecte din locul de organizare (București, Constanța, Ploiești, Bacău). Următorul seminar avea loc la Mamaia și începea pe 7 iunie. Venea la seminar și șeful american (de fapt canadian la origini) care răspundea de afacerile din România, Dr. A. McDonald după cartea de vizită și pașaport, Alex, pentru restul lumii. Prezența mea la seminar era strict necesară, iar cum congresul din Germania se încheia pe 5 iunie, pentru 6 iunie mi-am luat biletul de întoarcere în țară, urmând ca de la București să plec direct la Mamaia, fără a mai trece prin Bacău, asta însemnând, printre altele, și câteva lucruri suplimentare de cărat după mine pe litoral, via Frankfurt/Main – Düsseldorf/Neuss – București/Otopeni. Revin acum la subiectul principal, deplasarea în Germania.

Sâmbătă. Am zburat spre Germania pe 1 iunie, ca să apuc să văd și eu pe viu câte ceva din capitalismul decadent occidental.

Am ajuns cu bine la Frankfurt/Main, după un zbor agreabil cu un Boeing 737-300 aproape nou (achiziționat în 1993) al companiei Tarom. Am primit și de mâncare, și de băut. Și nu un sendviș și un pahar de apă/Cola/Fanta ca în zilele noastre. Aeroportul din Frankfurt, unul dintre cele mai mari aeroporturi europene (poate cel mai mare), ca și aeroportul parizian Charles de Gaulle are stația de cale ferată amplasată chiar în incinta aeroportului. După controlul pașapoartelor de către poliția de frontieră și efectuarea formalităților vamale, am intrat tehnic vorbind în Germania, mi-am recuperat bagajul de cală, apoi, urmând itinerariul bine marcat, în zece minute am ajuns la Frankfurt(M) Flughafen Fernbahnhof, asta însemnând “stația de cale ferată pentru distanțe lungi a aeroportului Frankfurt/Main”. Aici m-am așezat frumușel la coadă (este de neconceput comportamentul gen “intru în față la ghișeu, că vreau doar să întreb ceva”) și am așteptat până am ajuns la casa de bilete. Am explicat că doresc să ajung la Düsseldorf/Neuss, iar funcționarul mi-a tipărit un orar și mi l-a înmânat. Mă uit pe hârtie și văd că ajung în Köln la 14:02, și de acolo trenul spre Neuss pleacă la 14:05. Îl întreb pe funcționar cum o să reușesc să schimb trenul în numai trei minute. Îmi explică cu calm că trenul meu trage la linia 6, traversez 4 metri de peron și urc în trenul spre Neuss, tras la linia 7. Eu insist: “Și dacă trenul cu care ajung în Köln are întârziere?” Se uită lung la mine și, cu un aer teutonic condescendent, îmi răspunde: “Einen Zug der Deutschen Bahn verspäten? Niemals!” (Să întârzie un tren al Căilor Ferate Germane? Niciodată!). Plătesc, îmi iau spășit biletul și mă îndrept spre peron. Trenul era deja tras. Nefiind Inter City Express sau măcar Inter City, ci un tren regional, cam cum ar fi Regio ale noastre, dar cu vagoane mai comode și mai elegante, nu era cu locuri rezervate, așa că am putut să mă așez unde am poftit. Călătoria până la Köln a durat destul de mult. Deși IC actuale parcurg distanța între cele două metropole germane în 60 – 80 de minute, am avut la dispoziție aproape trei ceasuri ca să admir în tihnă valea Rinului, pe lângă a cărui albie șerpuitoare se întindea urmând fidel toate meandrele fluviului, calea ferată. Când am ajuns în gara din Köln, lucrurile s-au petrecut exact cum îmi explicase funcționarul din gara aeroportului. Am traversat peronul, am urcat în trenul de Neuss, și, până să-mi găsesc locul, acesta a și plecat. Iarăși un tren regional, cu care am ajuns la destinație într-o oră. Neuss este un orășel cu o populație cam cât cea a Bacăului (circa 150 de mii de locuitori). Aparține celui mai populat land german, Renania de Nord – Westfalia, land care are aproape 18 milioane de locuitori, fiind situat în partea vestică a țării, la granița cu Olanda și Belgia. Cel mai mare oraș al landului este Köln (peste 1 milion de locuitori), dar capitala landului este la Düsseldorf (circa 620 000 locuitori). Tot în Renania de Nord – Westfalia se află și fosta capitală federală a Germaniei de Vest (RFG), Bonn. O parte din pitoreasca vale a Rinului străbăte zona vestică a landului de la sud către nord, dinspre landul Renania-Palatinat, către în Olanda.

Până mi-am găsit hotelul, până m-am cazat, trecuse de ora 4 după amiaza. Mi-am amintit că n-am mai mâncat din avion și că nu mi-am luat pită de-acasă. Am ieșit și am început să caut prin zonă o brutărie, o alimentară, ceva. Străzile erau pustii, magazinele cu obloanele trase. De brutării, mezelării, franzelării, alimentare deschise, nici vorbă. Înspre zona centrală doar câteva terase, cafenele și restaurante deschise, dar fără prea mare aflux de clienți. De super- sau hypermarketuri, nici vorbă. Ca peste tot în vest, acestea erau amplasate la periferia aglomerărilor urbane. Mult mai târziu aveam să aflu că vesticii își respectă weekendul; ori stau pe-acasă și-și văd de grădinărit sau de alte pasiuni, ori își vizitează prietenii, fac sport sau se plimbă prin parcuri (cu sau fără animale de companie). Iar negustorii își respectă cu strictețe zilele de odihnă.

Neavând noroc cu pita, am încercat cu pizza. La vremea respectivă încă nu eram gurmandul dornic de a descoperi mâncăruri tradiționale, mulțumindu-mă să mănânc doar ca să trăiesc. Așa că n-am umblat nici dupa wurst, nici după sauerkraut, ori alte delikatessen locale. M-am mulțumit cu o pizza, care nu face nicidecum parte din tradiția culinară germană. Cu berea am nimerit-o, întrucât asocierea neamț – bere este aproape instinctuală. O halbă aburindă, cu bere rece și gulerată s-a potrivit perfect după o călătorie istovitoare, dar din care am rămas cu o mulțime de amintiri. Mare parte din amintiri s-au estompat însă odată cu trecerea timpului. Am imortalizat pe pelicula fotografică puține clipe din această peregrinare făcută la peste 1500 km de casă. Aveam la mine doar un Kodak chinezesc, fabricat aproape integral din materiale plastice. Era camera foto cu care am fost dotat pentru efectuarea de poze “de serviciu” de către firma americană pentru care începusem să lucrez de puțină vreme. Nu trebuia decât să-i încarci caseta cu filmul de 36 de poziții, să încadrezi subiectul prin vizor în obiectiv, să apeși pe declanșator, după care să avansezi manual poziția filmului. Și să nu uiți că după 33 – 35 de declanșari să te oprești și să schimbi caseta cu film. Nu tu focus, nu tu reglare a timpului de expunere sau a valorii deschiderii diafragmei. Ce ieșea, vedeai acasă, după ce te duceai la un atelier foto specializat unde să ți se developeze filmul și apoi să ți se transfere imaginile analogice pe hârtia fotografică specială.

Cu burta pusă la cale, dar tot fără a rezolva problema pâinii de care aveam nevoie a doua zi, am revenit la hotel și am avut timpul necesar să observ pe îndelete locul de cazare. O cameră mică, dotată cu strictul necesar: un pat de o persoană, un șifonier îngust și înalt, cu o poliță și două umerașe, o măsuță cu oglindă și un taburet. Într-un colț, o minusculă cabină de duș și alături o chiuvetă. Nu frigider, nu televizor, nu aer condiționat (de care drept să spun nici nu era nevoie). Wi-fi sau măcar cablu de net? Deja ar fi semănat a science-fiction.

Toaletele erau comune, grupate pe fiecare palier la capătul holului iluminat economic.

Pentru că încă era devreme, am mai coborât până la cel mai apropiat bar, unde am savurat în tihnă încă o bere, stabilindu-mi în minte programul pentru a doua zi, o duminică ce se anunța destul de anostă, având în vedere experiența trăită în sâmbăta pe cale să se încheie.

Duminică. Nu mă grăbesc să mă dau jos din pat, știind că n-o să pierd micul dejun. Pentru că la banii pe care-i dădusem pe cameră, nici nu se punea problema să existe nici măcar o cafea matinală, darmite un Frühstück. Mă uit cu jind când la batonul de salam de Sibiu, când la roata mică de cașcaval. Îmi fac curaj și cobor în căutarea pâinii cea de toate zilele. În holul hotelului, cu excepția fetei de la recepție, nici personalul de la curățenie nici cei doi clienți care pierdeau vremea pe acolo, nu păreau arieni. Merg și întreb fata dacă aș putea bea o cafea. N-are cafea pentru onorata clientelă, dar îmi arată un automat burdușit cu sucuri, chipsuri și alte prostioare. Îmi mai spune că, puțin mai la deal și cu puțin noroc, s-ar putea să găsesc vreun turc mai harnic care să-mi ofere ein Kaffee. Despre pâine, dă din umeri: Vielleicht bei Aldi. Aber nach neun Uhr (Poate la Aldi, dar după ora 9), Aldi fiind un fel de Lidl pur german, din care cumpără doar nemții de adopție și eventualii rătăciți și zgârciți cumpătați la bani ca și mine. Aș fi putut la prezumptiva cafenea să-mi iau și ceva de-ale gurii, dar gândul îmi zbura mereu la salamul și cașcavalul care mă așteptau în intimitatea camerei de hotel.

O iau agale în direcția indicată de recepționeră și ajung destul de repede la Mustafa cafegiul, care își făcea de lucru cu niște carne de pui pe care o așeza pe țepușa lungă și ascuțită a unui rotisor electric. Îl întreb de o cafea turcească, la ibric. “Nu prea există cerere așa de dimineață, mein Herr. Poate pe la prânz, când încep să-și facă apariția compatrioții mei. Dar am espresso și cappuccino.” Mă simte că sunt străin, și mă întreabă de unde sunt. Când aude de România, mormăie un “Aha, Tschauschesku. Moment!”, zice el și apoi dispare în străfundurile prăvăliei. Revine după vreo câteva minute bune cu o tavă strălucitoare pe care deslușesc o ceșcuță minusculă și un pahar aburit, plin cu apă rece. În cealaltă mână ține un ibric de aramă din care ies aburi ademenitori. Îmi așează ceșcuța în față și-mi toarnă din ibric o cafea fierbinte și aromată, cu caimacul gros de aproape un deget.

202 cafea la nisip

(Sursa foto: arhiva personală)

Beau o gură de apă, îmi aprind o țigară și sorb o gură din licoarea divină. Strada e în continuare pustie și incredibil de curată. Îmi savurez cafeaua, pe care o sorb cu înghițituri mici, pe care la alternez cu câte o gură de apă sau un fum de țigară tras adânc în piept. Pentru hatârul de a-mi pregăti o asemenea cafea la o oră atât de matinală, îi las turcului un bacșiș generos, îl salut și plec mai departe. După nici cincizeci de metri, reperez pe trotuarul de vizavi o prăvălioară cu oblonul ridicat. Traversez strada și intru. În spatele vitrinelor, o pereche de nemți sadea la vreo 60 – 65 de ani. În vitrine, plin de mezeluri și brânzeturi, care mai de care mai nemțești, aliniate ca soldații pentru revista de front. Pe peretele din spatele vitrinelor, o “bibliotecă” plină cu vinuri produse și îmbuteliate pe Valea Rinului. Observ și posterul pe care tronează un steag unguresc mai scurt dar în culori ceva mai vii, însă poziționat cu susul în jos (adică verde – alb – roșu în loc de roșu – alb – verde), lângă care, cu caractere gotice stilizate, deslușesc inscripția: “Delikat Essen auβ Nord Rhein – Westfalen”. Întreb de pâine. De pe un alt raft, doamna îmi pune pe tejghea o cărămidă închisă la culoare (cam ca un chec făcut în întregime doar din aluat cu multă cacao) trasă în țiplă. “Doppelback” zice ea, explicându-mi că este o pâine tradițională din Westfalia, cu maia și aluat făcute dintr-un amestec de făină de secară și de grâu. Continuă: “Nu-i chiar proaspătă, are vreo două zile, dar este comestibilă și după două săptămâni de la coacere. Merge foarte bine cu unt. Doriți?” Iau și un pachețel mic de unt artizanal, amintindu-mi că nu am condiții să păstrez cantități mai mari în camera de hotel.

Westfaelisches-Doppelback-Kastenbrot-Krume-650x507

(Sursa foto: https://www.brooot.de/mischbrote/westfaelisches-doppelback-brot/)

Mă întorc la hotel și-mi pregătesc un mic dejun copios: un sendviș cu Doppelback Brot pe care se întinde un strat gros de Westfalen Butter garnisit cu feliuțe subțiri de salam de Sibiu, alternate cu feliuțe subțiri de cașcaval afumat (evident cât de subțiri le-am putut tăia cu briceagul din dotare). Nici la o cârciumă de trei stele Michelin n-aș fi avut parte de un asemenea mic dejun (căruia i-aș fi putut spune brunch de-a dreptul, având în vedere că era trecut lejer de 10 dimineața).

Cu bateriile încărcate și rezervorul cu plinul făcut, am pornit de-a lungul liniei de tramvai, în direcția opusă celei din care făcusem aprovizionarea. Duminică fiind, tramvaiele treceau cam la 30 – 40 de minute. Am preferat însă plimbarea per pedes, iar după trei sferturi de oră am ajuns la hotelul la care urma să se desfășoare congresul, ușor de recunoscut după bannerul  albastru pe care trona bilingv (în engleză și în germană) inscripția: “International Congress Stainless Steels ’96 – Düsseldorf / Neuss, June 03 – 05, 1996 ; Internationaler Kongress Nichtrostende Stähle ’96 – Düsseldorf / Neuss, 3. – 5. Juni, 1996”. Frumos, modern și elegant, probabil și-ar fi meritat pe deplin cele 300 DM/noapte. Mă uit peste programul afișat pe un panou în holul hotelului și mi se confirmă faptul că înregistrarea participanților are loc mâine începând cu ora 09:00, iar deschiderea oficială a congresului are loc la ora 10:00 în sala mare de conferințe a hotelului. În zonă, niște meseriași trebăluiau de zor, montând niște standuri. A doua zi aveam să observ că acolo și-au expus produsele (din oțeluri inoxidabile, evident) sponsorii congresului, nume sonore unul și unul: Krupp, Thyssen, Nirosta.

Ca să-mi mai umplu timpul, având în vedere pustietatea locurilor în care mă aflam, mai beau și pe treasa hotelului un espresso dublu, de care trag preț de vreo trei – patru țigări. Revin la hotel tot pe jos, mă mai uit încă odată peste ciornele discursului, verific din nou ordinea diapozitivelor alb-negru, apoi trag un pui de somn. Mă trezesc pe la orele 5 după amiaza, mă îmbrac pentru cină ( 😊 ) cobor și mă îndrept spre pizzeria deja cunoscută. Schimb sortimentul, încercând o “Diavola” și constat că necesită mai multă bere, pizza fiind nu foarte, ci extraordinar de picantă. Mă orientez către o bere brună la draft. Prima halbă (care are doar 400 mL, nu 500 ca la noi) o beau de sete. Pe a doua, ca să sting ardeii iuți strecurați fie în Salami, fie în sosul de roșii. Ultima bere ține loc și de cafea. Deși se apropie de ora 8, încă e suficientă lumină, terasa este relativ animată (adică are vreo 3 – 4 mese din 10 mai mult sau mai puțin ocupate), însă începe să se simtă răcoarea înserării. Îmi trag pe mine puloverul, pe care până atunci îl ținusem pe spate, cu mânecile înnodate pe după gât, cer nota și vreau să las o sumă rotundă, cam 25 DM. Chelnerița aleargă după mine în stradă, și-mi aduce restul: o marcă și vreo 15 Pfenningi. Îi explic că-s banii pentru serviciul făcut. Nefiind obișnuită, într-un târziu înțelege că-i vorba de “tips” și-mi mulțumește, schimbând brusc zâmbetul de complezență pe care îl afișase profesional până atunci cu unul mult mai uman, apoi se întoarce, ușor fâstâcită, la treburile ei curente. Îmi văd de drum înapoi către hotel. Fata de la recepție se pregătește să-și predea atribuțiunile către băiatul din tura de noapte. Arunc în trecere un “Guten Abend!” sonor. Surprinzător, fata cu care abia schimbasem în ziua precedentă câteva vorbe îmi răspunde cu un “Gute Nacht, Herr Gavrilla!”, pronunțând “Gavrillia“, cam ca în spaniolă. Probabil m-a crezut hispanic, cu toate că îi prezentasem la sosire un pașaport românesc. Dar, la fel ca și acum, puțină lume are habar unde este plasată România pe harta lumii. Urc în cameră, fac un duș și mă bag în pat. Mâine mă așteaptă o zi lungă.

Să ne revedem sănătoși!

Va urma

Leave a Reply

Your email address will not be published.