Fibromialgia sau sindromul fibromialgiei reprezintă una dintre cele mai complexe și provocatoare afecțiuni din peisajul medical actual, caracterizată în principal prin durere musculo-scheletală cronică generalizată, însoțită de simptome precum oboseală, somn nerestaurativ, tulburări cognitive (cunoscute sub numele de „fibrofog”), depresie și anxietate. Particularitatea acestui sindrom constă în etiologia sa multifactorială și în varietatea de manifestări care fac procesul de diagnosticare deosebit de complex.
Deși cercetarea a înregistrat progrese semnificative, cauzele exacte ale fibromialgiei rămân în mare parte necunoscute. Cea mai acceptată ipoteză vede o combinație de factori genetici, psihologici și emoționali. Prezența polimorfismelor genetice în sistemele de transmitere a durerii sugerează o predispoziție la boală a persoanelor vulnerabile, la care evenimentele declanșatoare pot modifica transmiterea durerii, ducând la cronicizarea și amplificarea acesteia. Această teorie subliniază importanța unei abordări multidisciplinare pentru tratamentul optim al pacienților.
În acest articol, vom aprofunda procesul de diagnosticare a fibromialgiei, punând accentul pe cercetarea în domeniu.
Provocări în diagnosticarea fibromialgiei
Având în vedereabsența markerilor obiectivi și necesitatea de a se baza exclusiv pe simptomele raportate de pacient, diagnosticarea fibromialgiei de către specialiști nu este întotdeauna simplă. Inițial, procesul de diagnosticare se baza în principal pe prezența punctelor sensibile specifice, însă această metodologie a fost pusă sub semnul întrebării din cauza sensibilității și specificității sale reduse. Aceste puncte dureroase sunt distribuite simetric pe ambele părți ale corpului și sunt localizate
- la baza craniului, în apropierea coloanei vertebrale;
- în partea posterioară a bazei gâtului;
- în partea postero-superioară a umărului;
- între claviculă și partea superioară a coloanei vertebrale;
- pe partea anterioară a cutiei toracice;
- pe marginea exterioară a antebrațului, la aproximativ 2 cm sub cot;
- în partea superioară a zonei șoldului;
- în partea superioară a feselor;
- în jurul zonei genunchiului.
Este posibil ca un pacient să prezinte și alte puncte sensibile în plus față de cele clasice, deoarece orice punct de inserție a unui tendon sau a unui mușchi poate deveni potențial dureros. În plus, este posibil ca intensitatea durerii în punctele sensibile să varieze de la o zi la alta. În consecință, chiar dacă numărul punctelor sensibile active este mai mic de 11, dar sunt prezente alte simptome tipice fibromialgiei, cum ar fi durerea generalizată, rigiditatea musculară și problemele de somn, specialiștii recomandă o terapie adecvată pentru această afecțiune.
Evoluția criteriilor de diagnostic de la „punctele sensibile
În 1990, Colegiul American de Reumatologie (ACR) a introdus primele criterii bazate pe prezența durerii generalizate timp de mai mult de trei luni și pe identificarea a 11 din 18 puncte sensibile specifice.
Adoptarea acestor criterii a reprezentat un pas esențial în îmbunătățirea interpretării fibromialgiei timp de decenii, permițând o standardizare a diagnosticului și facilitând comparațiile între studiile științifice, în special cele de natură epidemiologică.
Punctele sensibile sunt identificate în medicină ca puncte specifice de pe corp care, atunci când sunt apăsate cu degetul, provoacă durere la persoanele care suferă de fibromialgie.
Cele mai recente cercetări în domeniul fibromialgiei
Cu toate acestea, de-a lungul anilor, utilizarea exclusivă a punctelor sensibile s-a dovedit problematică, ceea ce a condus la elaborarea unor noi criterii în 2010. Aceste criterii noi pun accentul pe evaluarea generală a simptomelor, inclusiv a durerii generalizate și a severității altor simptome conexe, cum ar fi tulburările de somn și problemele cognitive.
Criteriile din 2010 au fost rafinate și mai mult în 2016, odată cu introducerea indicelui de durere generalizată (WPI) și a scalei de severitate a simptomelor (SSS), care evaluează amploarea durerii și, respectiv, severitatea simptomelor asociate. Diagnosticul necesită în prezent ca pacienții să îndeplinească niveluri specifice de durere și de severitate a simptomelor, precum și prezența durerii în mai multe locuri și persistența simptomelor timp de cel puțin trei luni:
- indicele durerii generalizate (WPI) trebuie să fie mai mare sau egal cu 7, iar scala de severitate a simptomelor (SSS) mai mare sau egală cu 5. Alternativ, WPI poate varia de la 4 la 6 dacă SSS este mai mare sau egală cu 9;
- pacientul trebuie să prezinte dureri difuze în cel puțin patru din următoarele cinci zone ale corpului : partea superioară stângă a corpului (inclusiv umărul și brațul stâng), partea superioară dreaptă a corpului (inclusiv umărul și brațul drept), partea inferioară stângă a corpului (inclusiv partea stângă a feselor, șoldul și piciorul), partea inferioară dreaptă a corpului (inclusiv partea dreaptă a feselor, șoldul și piciorul) și zona axială (inclusiv gâtul, pieptul și zona lombară)
- persistența simptomelor trebuie să fie de cel puțin trei luni, iar nivelul de gravitate trebuie să rămână constant.
Prin urmare, este important să se ia în considerare faptul că diagnosticul de fibromialgie rămâne valabil indiferent de orice alt diagnostic medical primit de pacient. Prin urmare, confirmarea fibromialgiei nu elimină posibilitatea ca pacientul să aibă alte afecțiuni medicale semnificative, care trebuie investigate cu specialiștii corespunzători.
Importanța diagnosticului diferențial
Având în vedere tabloul simptomatologic variat și suprapunerea cu alte afecțiuni, diagnosticul diferențial devine indispensabil. Primul pas este de a exclude alte boli care pot imita fibromialgia, cum ar fi afecțiunile reumatice, neurologice sau endocrinologice. Acest proces ajută la identificarea fibromialgiei primare, care apare fără alte afecțiuni subiacente, de fibromialgia secundară, care poate fi asociată cu alte boli.
Există un tratament? Ce spun cele mai recente cercetări
Fibromialgia afectează un procent semnificativ din populație, cu o incidență mai mare în rândul femeilor. Impactul sindromului asupra calității vieții este profund, afectând capacitatea de muncă, relațiile sociale și bunăstarea psihologică. Prin urmare, gestionarea acestei afecțiuni necesită o abordare globală care să ia în considerare atât tratamentul durerii, cât și sprijinul psihologic și social, după cum subliniază unele cercetări recente.
Fibromialgia, de fapt, este o afecțiune cronică din care nu se vindecă complet, dar este posibil să învățăm să o gestionăm pentru a ameliora durerea și simptomele cele mai limitative printr-o abordare terapeutică multidisciplinară. Strategiile de tratament includ
- utilizarea de medicamente, în principal pentru reducerea durerii și îmbunătățirea calității somnului. Medicamentele, deși nu pot vindeca fibromialgia, pot ameliora semnificativ simptomele. Cele mai frecvent prescrise sunt antiinflamatoarele nesteroidiene, antidepresivele în doze mici și analgezicele cu eliberare prelungită. Este important de reținut că, spre deosebire de alte afecțiuni reumatice, fibromialgia nu trebuie tratată cu cortizon, deoarece nu este un sindrom inflamator;
- adoptarea de programe de exerciții fizice. Activitatea fizică, de fapt, este esențială în gestionarea fibromialgiei. Exercițiile zilnice, cum ar fi exercițiile posturale, întinderile și activitatea aerobică ușoară, pot ameliora simptomele dureroase și pot întări organismul. Fizioterapia și în special hidrokinetoterapia pot fi eficiente în relaxarea mușchilor profunzi și ameliorarea durerii, contribuind la o stare generală de bine;
- utilizarea tehnicilor de relaxare pentru a reduce tensiunea musculară, inclusiv prin activități precum yoga;
- programe educaționale pentru informarea și sprijinirea pacientului în gestionarea afecțiunii sale. Prin urmare,educația pacientului joacă un rol esențial în gestionarea fibromialgiei. De fapt, înțelegerea bolii îl ajută pe bolnav să facă față mai bine durerii cronice și oboselii și să gestioneze orice schimbări în stilul de viață. Sprijinul psihologic poate fi deosebit de util în gestionarea depresiei care însoțește adesea boala și în îmbunătățirea relațiilor sociale.