Un loc în care n-am să mai calc prea curând: Restaurantul Central Bacău

103Prin natura preocupărilor pe care le am, fac parte din categoria clienților dificili (ca să mă exprim elegant) ai restaurantelor românești. Mă enervează puțin ospătarii care îmi aduc coniacul în pahare de orice altceva decât de coniac, și îmi crește brusc tensiunea arterială când aud întrebarea “doriți și gheață la coniac?”. M-am consolat cu ideea că atunci când comand vin și apă plată trebuie să cer în mod expres pahare separate pentru apă. Avem doar două categorii de ospătari: cei după care trebuie să aștepți cu ceasurile (indiferent de gradul de “umplere” al localului) și cei excesiv de atenți (mai rari, dar nu inexistenți). Odată un băiat din acesta hiperzelos, observând că băutura din paharul meu e pe sfârșite, mi-a completat prompt pălinca din pahar cu apă plată, fără ca să mai apuc să schițez vreun gest. Am avut și privilegiul de a fi servit cu Cabernet Sauvignon de la gheață într-un local cu pretenții din Julius Mall la Iași, ori cu un rosé ținut la temperatura ambientală.

Cu mâncarea, cele mai mari dezamăgiri – până ieri – le-am avut la Green Park. Abia fusese rebrănduit și ornat cu patru stele verzi (sic!) pe firmă. La prima vizită am fost omenit cu creveți la grătar și tzatziki. Creveții aveau un pronunțat gust de mici, iar sosul tzatziki era din belșug asezonat cu bucăți de castravete de dimensiunea degetului mare. Le-am oferit și o a doua șansă, și rău am făcut. După o plimbare prin parcul Cancicov ni s-a făcut poftă de niște mititei cu bere. Am intrat la terasa de la Green Park, dar mi s-a spus că nu servesc așa ceva (deh, restaurant cu ștaif – nu ocupi o masă pentru o consumație de doi lei). Văzând asta, am comandat un platou cu mix grill și mititei, platou pe care a trebuit să-l trimit înapoi la bucătărie, atât mititeii cât și cotletul de porc fiind “în sânge”. După circa 10 – 15 minute am primit exact același platou; nu s-au deranjat să înlocuiască nici măcar micul din care mușcase soția mea și constatase că e crud…

Prin 2007 (?), lângă sediul Prefecturii, în locul fostei cofetării “Nufărul”, s-a deschis un restaurant cu specific mediteranean (dar care oferea și preparate din bucătăria românească și cea asiatică): Olive Garden. Preparate variate, bine gătite (cel puțin la începuturi), un raport bun preț/calitate. Aveau o gamă largă de vinuri, singura problemă fiind că dacă doreai să comanzi o a treia sticlă de vin riscai să te trezești cu răspunsul “ne pare rău, dar s-a terminat”. Aici am mâncat în premieră o serie de preparate și de aici m-am inspirat când am preparat somon Teriyaki ori zarzuella de mariscos.

Afacerea a mers bine până când a lovit criza și clienții s-au împuținat, iar trupa inițială de bucătari a plecat și ea. La începutul lui 2015 patronul și-a vândut afacerea, iar în localul respectiv a apărut restaurantul Central.

Ieri după amiază, prin zonă fiind, am intrat împreună cu soția să vedem ce mai e nou. Aceeași terasă, cu același mobilier și cu (aproape) același personal. Meniul schimbat, simplificat, redus la preparatele clasice pe care le găsești în orice restaurant cu “specific românesc”. Prețuri accesibile: 14 lei un piept de pui la grătar, 4 lei o porție de cartofi prăjiți / un pahar de “vinul casei” / o sticlă de apă plată (500 mL). Vinurile îmbuteliate, între 28 – 35 lei/750 mL.

Am comandat un “Platoul gurmanzilor”, 2 ape plate și o butelie de vin rosé de Recaș (Castel Huniade). Servire promptă pe terasa cu doar 2 – 3 mese ocupate (în interior n-am intrat). M-am grăbit să mă bucur când am văzut că ni se aduc patru pahare, trecând cu vedere faptul că paharele pentru vin erau identice cu cele pentru apă. Ni s-a adus (fără să cerem în mod expres) și o cupă cu gheață. Ni s-a turnat băutura în pahare. Mă prefac că nu observ gradul de umplere a paharului (cam mare pentru gustul meu) și gust vinul. Cald. Frapiera pe care o vedeți în fotografie nu a venit din proprie inițiativă, ci la cerere. Deh, clienți mofturoși. Cum nu puteam să torn înapoi vinul în sticlă, primul pahar l-am băut, contrar principiilor mele, amestecat cu cuburi de gheață.

După vreo 10 – 15 minute a apărut și platoul gurmanzilor: câte două bucăți de piept de pui, cotlet de porc, cârnat de porc și mușchi de vită, pe un pat de cartofi copți în tavă, decorat pe margini cu câteva fâșii de salată verde și patru rondele de ardei kapia. Aranjamentul arăta bine din punct de vedere cromatic. Atâta doar.

Am primit cuțite standard de restaurant (din acelea cu care nu poți să-ți faci seppuku), cu care m-am chinuit zadarnic să secționez mușchiul de vită. Care stătuse suficient de mult pe grătar ca să treacă de la stadiul de “bine făcut” la cel de “pingea”. Apropo, nu m-a întrebat nimeni cum vreau să fie făcută vita (am cam multe pretenții, nu-i așa?).

Când am trecut la garnitură aveam de optat între cartofi arși și cartofi cruzi. De cârnat nu m-am atins după ce am văzut cum soția mea încerca să îndepărteze discret zgârciurile găsite prin el. Pieptul de pui și cotletul de porc nu erau nemaipomenite, dar oricum erau comestibile (acuma fie vorba între noi: ce profesionist poate greși la așa ceva?). În concluzie, am avut o masă “ca la carte” – se zice că este bine ca niciodată să nu mănânci până când te simți sătul 🙂 .

Am chemat fata care ne-a servit și am întrebat-o dacă la acest restaurant au și bucătar. Mi-a răspuns nedumerită că “bineînțeles”. Atunci am insistat și am întrebat dacă bucătarul respectiv este liber duminica. Până la urmă am lămurit-o că vita a fost gătită execrabil, vinul a fost cald, iar cartofii – ce să mai vorbim. Mi-a explicat că vinul a fost scos de la frigider. Păi asta mă interesa pe mine? De unde l-a scos, sau la ce temperatură mi l-a adus? Putea să fie scos și de la congelator, dacă patronul face economii și nu-și pune utilajele în priză.

Cât ne-am terminat vinul, care între timp ajunsese la temperatura optimă, chelnerița a revenit cu un mesaj de la bucătărie: “Doriți să vă pregătim alt platou?” Deci îi trimit omului mâncarea înapoi cu observația că e necomestibilă și el mă întreabă dacă vreau alta. Numai Windows e în stare de așa ceva (Are you sure you want to close this program?).  În afara granițelor Absurdistanului, probabil că ar fi venit însuși patronul (ori măcar bucătarul-șef) să-și ceara scuze, însoțit de un alt platou și eventual cu un desert / o băutură din partea casei. Vezi să nu!

În schimb au fost mărinimoși, iar pe nota de plată ne-au taxat doar o jumătate de platou. Am achitat nota, le-am lăsat chiar și un bacșiș de 5,50 Lei (nefiscalizat). Să fie acolo, că n-or să mă mai prindă prea curând prin zonă.

2 thoughts on “Un loc în care n-am să mai calc prea curând: Restaurantul Central Bacău

  1. Pingback: To be or not to be – Restaurantul Hamlet, Bacău | Food and beyond…

  2. Pingback: Despre Profisionalism | Food and beyond…

Leave a Reply

Your email address will not be published.