Franța-n bucate: 10 – Un prânz parizian

Just another day in Paris.

Un prânz parizian începe, de regulă, la 11.30 AM și se încheie, tot de regulă, la 2.30 PM. Asta, dacă nu cumva te afli în zona 24/7, zonă în care turiștii pot lua micul dejun, prânzul sau cina, la orice oră. Și sunt multe astfel de zone în Paris, zone pe care am încercat să le evit, cât mai mult posibil.

D02

Dacă te îndepărtezi suficient de mult de faimoasa Catedrală Notre-Dame, ai să ajungi într-o parte a Cartierului Latin în care, în ciuda prețurilor pipărate, poți lua un prânz decent. Mi-au trebuit ani buni ca să descopăr zona, i-aș zice semi-turistică, nefiind invadată de grupurile organizate de turiști asiatici, americani și europeni, grupurile alea în fruntea cărora o persoană agită o umbrelă, un steguleț, o eșarfă viu colorată ș.a.m.d.

D03

Tot după o lungă și atentă observare a obiceiurilor culinare ale francezilor, am ales și un meniu de prânz satisfăcător, un meniu care să fie, așa, reprezentativ pentru Franța, dar să nu fie din categoria “turists only”.

Am ajuns într-un perimetru relativ liniștit (când o să ajungeți într-un Paris totalmente liniștit, vă rog să m-anunțați și pe mine), cu multe restaurante care te-mbie să le treci pragul (am renunțat din prima la cele care aveau un garçon care te ademenea cu apetisantul meniu pentru turiști).

După o peregrinare prin mai multe străduțe și pasaje ale Faubourgului St. Germain, ajung într-un loc mai retras și nu prea aglomerat, împânzit de localuri așteptându-și clienții. Trag la L’Atlas. Curățel, prevăzut cu terasă, vis-à-vis de o chestie cu nume predestinat: “Un Dimanche a Paris”. Duminică fiind, am zis că-mi permit un răsfăț duminical parizian, asta însemnând entrée + plat + dessert.

D00

N-au trecut două minute de când mi-am ales o masă single (un couvert, cum ar zice parizienii) până când mi s-a adus meniul. O scanare rapidă (că deja știam ce pohtesc) a concluzionat: supă de ceapă, piept de rață (preparat “à point” – ăsta a fost răspunsul la întrebarea, obligatorie de altfel, atunci când comanzi rață ori vită) iar pentru desert, mai vedem. Vară fiind, am comandat un vin alb, de-al casei (dacă nu puteți duce o butelie de 750 mL, la alegerea D-voastră, vă recomand vinul casei, la 250 – 500 mL; n-o să vă pară rău).

Până să vină supa, a venit vinul, un Chardonnay bine răcit, însoțit de un bol de chipsuri. Băubil, chiar dacă era vrac (a se citi “la bidon de 10 L”) – vinul, nu bolul de chips.

D10

Supa a fost, vorba franțuzului, “pas mal”, dar nici nu m-a dat pe spate. A sosit acoperită cu o frigănea, cam cum erau cele pe care mi le amintesc din copilărie. Am dus-o la bun sfârșit ca orice francez care se respectă și nu lasă nimic în farfuria pe care a dat bani, mulți sau puțini.

D08

După antreu (că nu-i zic “aperitiv”, care înseamnă cu totul altceva), a venit farfuria (plat, în original), sau felu’ doi, cum i-am zice noi acasă. Un magret de canard (aka “piept de rață” ori “duck breast”, după cum vă vine mai ușor; nu știu come se dice a l’italiano) însoțit de o garnitură de cartofi ușor îmbunătățiți cu feliuțe de bacon rumenite (bine, francezii nu zic “bacon” nici să-i picuri cu ceară) și presărați discret cu verdețuri, o mână de salată și un bolișor de sos bearnez (asta a fost alegerea mea, întrucât sunt fan tarhon).

D06

Pieptul raței (sau rățoiului) a fost așa cum mi l-am dorit, adică “à point” (ăsta este un fel de intermediar între “medium rare” și “medium”, termen pe care îl folosesc bucătarii francezi; dacă vei comanda în Franța ceva gătit peste acest indicator, toată lumea se va uita urât la tine și te va include în categoria britanicilor, ori, mai rău, în cea a americanilor; nu atât pentru faptul că ăstea două nații, despărțite de un ocean și de limba comună, n-ar aprecia o friptură făcută – vorba vine – “în sânge”, cât, mai ales, datorită percepției francezilor în ceea ce privește bucătăriile naționale ale sus-numiților. Cel puțin pentru că mâncarea națională (una dintre ele) a briților este “puiul tikka masala” și pentru faptul că americanii pun fasole verde și cartofi în salata niçoise.

D07

Am mai mâncat, la viața mea, piept de rață, fie făcut de mine, fie făcut de alți români (N.B. La Timișoara am mâncat unul pe pat de ananas la grill și cu sos de fructe de pădure; din păcate n-am imortalizat preparatul), ori de alți francezi, precum pieptul din imagine, cu sos de cireșe, cartofi, dovlecel umplut și piure de țelină:

227

dar cel de la L’Atlas a fost două clase mai sus. L-am rugat pe garçon (un rus născut la Paris) să-i transmită asta bucătarului, întrucât acesta (bucătarul) nu s-a învrednicit să vină să i-o spun personal – fie că era foarte ocupat, fie că s-a gândit că-l iau peste picior.

D04

După ce papilele mele gustative s-au delectat cu minunatul piept de rață (deschid o paranteză: rața, în general, solicită un vin roșu; având în vedere căldura de pe terasă, plus faptul că sunt hipertensiv, m-am oprit la vinul alb, răcoritor), am considerat că merit răsfățul suprem: cafea și desert. Am optat pentru ceva 2 în1: café gourmande, care a arătat cam așa (no bine, cum am fost învățat acasă, aș fi pus ori 3, ori 5 macarons, nu 4 – ca la mort):

D11

Dar, dacă ești la Paris, faci ca la Paris! (Chestia cu Roma, tradusă și adaptată)

D09

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

One thought on “Franța-n bucate: 10 – Un prânz parizian

  1. Pingback: Franța-n bucate: 10 – Un prânz parizian – Bacau Expres

Leave a Reply

Your email address will not be published.