Întâi am scris “nicio”. Apoi m-am corectat. Ar fi fost ca și cum aș fi scris “cum miam petrecut vacanța”. Că cam așa funcționează regulile Academiei Române. Le-am înghițit pe alea cu “sunt” și “întrucâtva”, dar sasufit, cum ar zice verii noștri de gintă latină (frații fiind cei de la care vin conaționalii noștri cu celebra zicere “come se dice la voi”).

Prin anii ’70 ai secolului trecut, era în vogă reclama aceea cu “Nici o masă fără pește!” Oceanic, evident. Când RSR avea o flotă de pescadoare care ne aducea, de peste mări și țări, muult pește. Congelat, afumat, în ulei ori în sos tomat. Niciodată proaspăt.

Cu trecerea anilor, flota de pescadoare s-a volatilizat, peștele oceanic vine pe alte filiere, mai vechi, mai scump, mai congelat.

Vara asta însă, am avut parte de pește proaspăt, direct din ocean. De macrou prins la undiță într-o bărcuță legănată precum o coajă de nucă de valurile Pacificului. Despre cât a costat acest macrou foarte proaspăt, puteți lua detalii de la Paza de Coastă – nu vreau să spun mai multe despre acest subiect. Important este că am găsit, la întoarcerea din San Francisco, o mulțime de macrouri care își așteptau cuminți, în frigider, apoteoticul final gastronomic. Mai gătisem macrou, atât congelat, cât și proaspăt, așa că nu m-am temut de ceea ce o să urmeze, mai ales că grătarul era amplasat în afara casei, suficient de departe de cei cinci vecini din vecinătate (aș fi putut găsi o altă expresie, “… cei cinci vecini din proximitate” – de exemplu – dar mi-era lene).

Prima parte era rezolvată, macroul, curățat și eviscerat, urmând a fi pregătit la grill. Rămânea de stabilit ce punem în jurul macroului. Ca de obicei, părerile fost-au împărțite: tradiționaliștii susțineau sus și tare, că-i musai mămăligă și mujdei de usturoi; moderniștii clamau un sos gen “champignons à la crème”. Precum rabinul din poveste, am împăcat și capra și varza (și lupul – ar adăuga cârcotașii), pregătind ambele amândouă garnituri. Cât am meșterit un sos de iaurt cu usturoi și o garnitură de ciuperci cu smântână, poruncit-am să se execute mămăliga. Și mămăligă se făcu!

Toate astea în timp ce afară, pe grătarul atent supravegheat de Diego,

se rumeneau macrourile. Asezonate cu sare și piper, unse cu puțin ulei de măsline și așezate frumos pe folie de aluminiu – stropită și ea cu același ulei. Întoarse la vreo 10-15 de minute pe partea “ailantă”. Uite-așa:

În ăst timp, am încins într-o tigaie antiaderentă încă o lingură de ulei de măsline, apoi am trântit în ea cam o duzină de ciupercuțe murate, tăiate în sferturi, pe care în prealabil le-am spălat sub jet de apă întru îndepărtarea excesului de sare/oțet/mirodenii și le-am pus la scurs (bine-nțeles, puteți folosi ciuperci în saramură, ori chiar ciuperci proaspete).

După ce majoritatea apei s-a evaporat iar ciupercile au început să sfârâie, le-am stins cu o porție generoasă de smântână grasă, cât să le acopere (“smântână este un termen relativ, în realitate am folosit ceea ce americanii numesc “heavy milk”, pentru a-l deosebi de apa lăptoasă, pe care o numesc “regular milk”, ori – pur și simplu “milk”).

Smântâna a dat în clocot și a început să se îngroașe: am turnat în tigaie parmezan ras (cel puțin așa scria pe borcan: “grated parmigiano”) – nu mult, cam 3 – 4 linguri.

După ce s-a încorporat parmezanul în sos, l-am asezonat cu niscaiva fire de coriandru verde, tocat grosier. Are o aromă intensa, care nu este chiar pe placul tuturor. Pentru varianta light, mai puțin aromată, vă recomand pătrunjel verde. Am luat tigaia de pe foc, am acoperit-o cu un capac și am lăsat aromele să se îmbine între ele.

Cum Diego încă păzea, cu simț de răspundere, macrourile de pe gril, am încropit și un sos de iaurt cu usturoi. M-am folosit de produsele locale: 4 căței dintr-un usturoi achiziționat în apropiere de Garlic Town și 5.3 oz (adică 150 g) iaurt grecesc luat de la alimentara din cartier.

Cu ajutorul limbajului său specific, Diego mă avertizează că macrourile sunt făcute. Cuscra răstoarnă mămăliga. Încerc să recuperez integral macrourile de pe grill, dar anumite părți din pielea lor se încăpățânează să rămână pe folia de aluminiu. Nu insist, în ciuda faptului că pozele or să iasă “nașpa” (cf. DEX).

Aranjăm farfuriile (în măsura posibilităților) și stropim totul cu un Chardonnay de la una dintre renumitele crame din și mai renumita Napa Valley, CA.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!