Cum mi-am petrecut vacanța (2) – Drumul spre America

Dacă m-am temut de ceva în periplul până-n America și retur, m-am temut de lungimea și durata drumului Bacău, RO – San Diego, CA. Sunt 290 de km de la Bacău la Otopeni (4 h cu autocarul, pe E85), alți 832 de km de la Aeroportul Internațional Henry Coandă până la Aeroportul Internațional Viena (1 h 20 min cu o cursă Austrian Airlines), încă 9877 km din Viena până pe Aeroportul Internațional Los Angeles – LAX (11 h 45 min, tot cu Austrian Airlines) și încă doar 194 de km din LAX până în San Diego, punctul terminus al călătoriei (circa 2 h, majoritatea pe Interstate I-5, autostradă care urmează coasta Pacificului, legând Canada (Vancouver) de Mexic (Tijuana), traversând de la nord la sud trei state americane: Washington, Oregon și California). Adică aproape 11200 km și 19 ore de mers efectiv (fără a mai pune la socoteală opririle și escalele inerente). Am plecat miercuri seara la ora locală 11:45 din Bacău și am ajuns joi după amiază în San Diego, la ora locală 17:30. Ținând cont de diferența de fus orar, călătoria a durat aproape 28 de ore. Am zburat doar pe timp de zi – avantajul deplasării de la Est la Vest – pe o rută cam ciudată pentru cei care nu știu care este diferența dintre reprezentarea pe o hartă bidimensională a Pământului și realitatea conform căreia Pământul este rotund (realitate negată de cam prea mulți conspiraționiști). Din Viena am survolat Germania, Danemarca, Marea Nordului, Islanda, Atlanticul de Nord, Groenlanda, golful Baffin, provincia canadiană Nunavut, golful Hudson, alte două provinci canadiene, Manitoba și Saskatchewan, precum și statele americane Montana, Wyoming, Utah, Nevada și, evident, California.

21273703_1657878720888875_7609105938745382637_o

Am zburat de la Viena la LA cu un Boeing 777-2Q8(ER) al Austrian Airlines. Zbor lung, cum ziceam, dar fără evenimente dezagreabile: turbulențe, bebeluși care urlă non-stop, copii care-și îndeasă picioarele în spătarul scaunului tău, ori care aleargă necontenit pe culoar. Am primit de vreo trei ori mâncare (paste, paste și, din nou, paste) și am băut câteva pahare de vin roșu (nu le-am ținut socoteala exactă). Am văzut vreo două-trei-filme, iar cum am obiceiul să dorm din orice poziție, am avut grijă să-mi fac somnul de frumusețe în intervalul de timp în care pe coasta Pacificului era noapte. În felul acesta am reușit să păcălesc jet-lag-ul. Că la întoarcere n-a mai ținut figura, asta e o altă istorie.

_DSC7333 copy Austrian

Când trenul de aterizare a atins pista, s-au auzit câteva aplauze – puține, ce-i drept – și m-am simțit mândru că mai sunt și alți români în avion. După vreo jumătate de oră de plimbare cu avionul pe sol (taxi, cum se zice în limbajul de specialitate), am pășit pentru prima și întâia dată pe betonul made in USA. Senzația, vizuală, olfactivă, tactilă și auditivă (cea gustativă lipsind – din motive lesne de înțeles) a fost de deja-vu. Mă simțeam ca pe un aeroport din multitudinea de insule și insulițe din Marea Egee. Doar că senzația era cu două-trei ordine de mărime mai mare. După alte încă 30 de minute de plimbare cu autobuzul (cam ca la Otopeni) am pășit în terminalul la care am fost debarcați. N-aveai nevoie de indicatoare de orientare (deși existau), întrucât mergeai cu turma. După panoul imens cu “Welcome in the United States of America”, am pășit într-o sală uriașă, cu multe aparate (asemănătoare cu cele din cazinouri) în care însă nu introduceai jetoane, fise sau bancnote. Te fotografiau, te amprentau, îți scanau viza de pe pașaport, îți luau o declarație despre scopul și durata vizitei, bunurile cu probleme pe care doreai să le introduci în USA (fructe, legume, semințe, alimente procesate, carne, animale vii, mai mult de $10,000) și primeai o țîdulă (un voucher) cu poza și datele de identificare, cu care te prezentai la un agent în carne și oase al US Custom & Border, care arăta cam ca polițiștii din filmele americane: pălărie, uniformă, insignă, pistol, stație, tot tacâmul. Cu pașaportul și voucherul în mână, funcționarul federal american o lua de la capăt cu întrebările: de unde vii, la cine te duci (la Vlad din San Diego, da’ la al cui Vlad?), scopul și durata vizitei, ce bunuri ai de declarat. După ce răspunzi la întrebări, omul te lasă (sau nu) să pleci mai departe să-ți recuperezi bagajul de cală. Cu bagajul recuperat, mai treci printr-un filtru: prezinți pașaportul și voucherul, ți se scanează TOATE bagajele, apoi treci (sau nu) mai departe și intri, în sfârșit, pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, în Republica California (până atunci erai practic în no man’s land). După toate acestea, în sfârșit, ajungem în zona publică a Terminalului G, unde ne întâlnim cu dl Gavrilă Jr., care abia sosise cu un zbor din Tucson, AZ și ne aștepta. [Nota de subsol #1: De la primul contact cu autoritățile americane și pănă la îmbarcarea în cursa LAX-VIE, n-am mai fost nici “dl Gavrilă”, “dom’ profesor”, “Doctor Gavrilă”, “Professor Gavrilă”, ci – pur și simplu “Lucian”, pronunțat în toate modurile posibile și imposibile. Nota de subsol #2: Deși n-am văzut nicăieri atenționarea “No photos! No videos!”, n-am îndrăznit să iau nici o imagine (ha, ha, calc după “take a picture”) de când am părăsit avionul și până am ajuns în zona “sigură”. Nu de alta, dar decorul înconjurător îți cam tăia cheful. Nota de subsol #3: După circa 30 de ore de călătorie, numai de făcut poze nu-mi mai ardea.]

_DSC7352 copy Mirror photo

Cu “arme și bagaje” ne-am trambalat să luăm mașina închiriată de junior pentru a ne duce în San Diego: un Grand Jeep Cherokee, cu un portbagaj suficient de mare în care să încapă zacuștile și gemurile de gutui, cireșe amare etc. și palincă aduse din România și nedeclarate vameșilor americani. Ieșim din terminal, ne urcăm în autobuzul firmei de “rent-a-car” și mergem la garaj să ridicăm “tancul”. După o oră de aștepare, în care nevasta din dotare rașchetează câteva țigări pe “fast forward” (nu mai fumase din Viena), ne urcăm în mașină. Beneficiind de prioritate de volum, stau în față, lângă șofer (ca de altfel în tot timpul peregrinărilor prin America, indiferent de conducătorul auto). Pornim la drum. Cu toate că am dormit ceva în timpul zborurilor, oboseala acumulată își spune cuvântul (am aproape 60 de ani, ce naiba!) și mai ațipesc din când în când. Sunt trezit brusc de frânele (intenționate și nejustificate) juniorului. Ca să observ diverse chestii:

Firele aeriene, suspendate pe stâlpi din LEMN! Să mai ziceți că noi, în România, suntem înapoiați!

_DSC7338 copy LAX

Prima mașină de pompieri, ca în filme:

_DSC7343 copy FDLA

Metroul din Los Angeles (și vă plângeți de tramvaiul 41!):

_DSC7348 copy Metro LA

Intrăm pe autostrada I-5 și ne plasăm pe banda rezervată boierilor:

_DSC7358 copy carpool

Cam așa arată traficul “normal” (în afara orelor de vârf):

_DSC7363 copy trafic normal

La un moment dat, autostrada devine paralelă cu oceanul. Și iată cum arată Pacificul la prima întâlnire:

_DSC7373 copy First Pacific Ocean view

Mai avem puțin și ajungem în San Diego. Sunt 44 de mile, adică vreo 70 de km în bani de-ai noștri:

_DSC7532 copy SD 44 mi

Ne întâlnim cu mașini care n-am dori să ne tragă pe dreapta:

_DSC7536 copy Sheriff

Ajungem, în final, la destinație. Sunt prea extenuat ca să mai fac poze…

_DSC7540 copy runner

To be continued…

4 thoughts on “Cum mi-am petrecut vacanța (2) – Drumul spre America

  1. Pingback: Cum mi-am petrecut vacanța (2) – Drumul spre America – Bacau Expres

  2. Si uite asa intru si eu cu pasi timizi in America !
    De abia astept continuarea povestirii ca tare-mi mai place cum o faceti….Sper ca ati fost si in faimoasa Gradina zoologica din San Diego.
    Urmeaza odihna…da ? Sau o gura de palinca romaneasca si o mancare cu…”leguma” principala a romanilor ?
    Astept…

  3. Pingback: Cum mi-am petrecut vacanța (3) – Southern California zakooska | Food and beyond…

Leave a Reply

Your email address will not be published.